Tags

Am cunoscut-o intamplator intr-o seara. Mergeam cu acelasi autobus, iar apoi am avut acelasi drum cateva minute. Plangea! O lacrima m-a atins si i-am simtit gustul. Era cel al amaraciunii, al tristetii, al iubirii neimplinite, al esecului. M-a topit. Nu puteam sa cred ca o lacrima poate fi atat  de puternica precum un acid. M-a durut durerea ei. La scurt timp dupa aceasta intamplare am ajuns sa o cunosc mai bine. Viata ei, o telenovela romaneasca proasta. Ceva totusi mi-a atras atentia. Nu as sti sa spun exact ce. Acel ceva ma face sa ii spun povestea. Numele ei e cel pe care ti-l doresti draga cititorule, povestea ei e o parte din povestea ta, lacrimile ei sunt lacrimile care au irigat gradina in care ai stat azi sub un copac, durerea ei e durerea omeneasca, uneori greu de suportat, iar faramele inmii ei sunt imprastiate in 4 zari, asa ca ai grija pe unde calci.

Avea vreo 20 de ani cand a inceput sa realizeze ca viata nu e roz si probabil nici nu va fi vreodata. In ziua in care am cunoscut-o eu plangea pentru ca a fost umilita, pentru ca ii era dor de cineva cine era departe, pentru ca simtea ca nu e iubita si pentru ca vroia sa-si schimbe viata si se simtea neputincioasa. O sa vezi mai tarziu in povestea ei de ce.

Privirea ei m-a strafulgerat de multe ori. Ochii mari, negri, patrunzatori, puteau zambi ca in secunda urmatoare sa arunce flacari de venin, iar in cea de-a doua secunda sa emane duiosia pe care nu ai mai vazut-o vreodata. Cu zambetul ei, uneori ironic, alteori timid, mi-a spus ca e o femeie usoara, care nu a facut altceva in viata decat sa daruiasca. Si nu doar trup. A daruit tot ce a stiut ea ca poate darui, tot ce a avut. Rareori a cerut ceva in schimb, si cand a indraznit sa o faca a fost refuzata. A iubit, a patimit, a suferit, a iubit din nou, a fost iar calcata in picioare. Se vedea ca nu e una dintre cele care stau la colt de strada, ca nu asculta manele si ca nu si-a baut cerneala. Asa am simtit eu, iar mai apoi mi-a confirmat si Ea, dar “inutil” a mai adaugat. Imbracata simplu, cu nimic care sa atraga atentia, nimic strident, un trup ca oricare altul, sani micuti, dar fermi. Usual as fi spus.

Revenind la seara in care am cunoscut-o (desi in continuare incerc sa o cunosc si sa o definesc ca persoana, asadar nu stiu daca termenul “cunoscut” e bine plasat), in acea seara mi-a spus doar atat, printre lacrimi “Sa nu iubesti, doare amarnic. Sa nu ai incredere in oameni, sunt parsivi. Sa nu visezi, e jalnic cand te trezesti la realitate. Si mai ales, sa nu dai tot, intotdeauna pastreaza-ti o mica parte pentru tine, o particica pe care mai tarziu sa poti reconstrui ceea ce altii au destramat pentru ca nu m-ai ascultat ce am spus mai devreme. Nu face acelasi greseli pe care le-am facut eu”